Poate

Incet, incet din noi raman doar umbre. Se scurge incet viata din mine. Chiar daca nu la propriu. Simt cum mi se scurg visele si dorintele. Nu mai iubesc la fel. Nu mai am cu ce. Am cazut in azi, ieri si maine. Am alunecat in liniste, in oboseala, in rutina. Si totusi nu ma plang de rutina. Rutina e buna cand faci ceva cu placere. Pun accentul pe "ceva".

Simt o durere in degete. O durere surda. Mi s-a scurs tristetea in varful degetelor. Suna adanc. Nu e. E doar in varful degetelor. A fost adanc tot negrul ala odata, adanc in mine s-a inradacinat incet si prin dragostea oamenilor din jurul meu. M-am uitat pe mine si m-am gandit numai la ei si l-am lasat sa-mi cutreiere sufletul. Si acum nu ma mai doare. M-am obisnuit. Mai simt uneori, ca acum, tristetea in varful degetelor.

Am lasat ideea de "viata" a altora sa ma inghita. Ce dracului s-a intamplat cu mine? Cand dracului m-am degradat atat de mult?Sufleteste... In momentele in care mai cunosc un om cu un mic licurici de ceva frumos in el imi aduc aminte de mine si-mi vine sa plang. Si ma leg de el scurt asa ca sa nu plang. Dar in final sunt singura. Sufleteste am ramas singura de mult. Sunt pe partea cealalta a haului astuia fata de oamenii cu care cred ca m-as intelege si m-ar intelege.

Toate lucrurile astea nu le pot explica. Am doar o mare frustare care nu pleaca nicaieri. Astept ceva care sa ma loveasca tare de tot. Ca o unde de "ceva" sa ma aduca la ce eram. Un copil visator si care traia din metafore. Nu mai sunt copil, dar sunt sensibila la metafore. E ca un deja-vu de fiecare data cand citesc sau aud una. Mai simt un fior in mine.

Imi aduc aminte ca vroiam sa scriu o carte.

Poate...Candva o sa-mi corectez lucrarea finala a unei povesti traita cu adevarat de mine in care cineva de pe partea cealalta a haului sa se regaseasca si sa ma caute. O sa fie Olimpul meu.

Cat mai e lumina in mine o sa lupt sa o pastrez. Nu vreau sa ramana o umbra din mine...

Nu. Nu vreau.

zapada...

Am nevoie sa-mi raspund la niste intrebari ca sa pot trece mai departe. Am nevoie de o schimbare mare si n-am curajul sa o fac si nici toate coordonatele. Nu stiu ce e bine sau ce e rau pentru mine acum. Simt o foame continua si stiu ca nu vine din stomac. Vine dintr-un disconfort fundamental pe care il simt in toti porii. Singurul lucru pe care il simt e ca nu simt nimic. As vrea sa vomit raul asta din mine, sa bolesc putin si sa uit de tot si sa o au de la capat, dar mai intai trebuie sa-mi raspund la niste intrebari.
cum am ajuns aici?
de ce renunt asa usor la visele mele mici pentru visele altora mari?
de ce sunt extenuata?
de ce simt ca nu-mi ajunge nimic, mai ales timpul?
Nu ma simt iubita cu adevarat. Nu stiu de unde vine nemultumirea asta, dar vine de undeva din mine. Doar o simt si nu pot sa o explic. Stiu ce vreau, dar nu pot sa spun de ce sau cum sa fac sa fie asa. Incerc sa ma leg de orice prostie ca sa ma fac ca sunt fericita. Nu mi-a placut niciodata iarna, dar zilele astea am iubit zapada mai mult decat orice.
Vreau sa am timp sa ma uit in jur si sa vad iar lucrurile mici si frumoase. M-am pierdut pe mine. Mi-e atat de clar.
Mi-e atat de clar.

Ma gandesc in ce stare am ajuns sa fiu daca scriu pe un blog pe care am scris candva si ma ajuta, in sa nu l-am mai vizitat de mai mult de 6 luni.
Astept sa ma lovesc de ceva. Sunt intr-o cadere libera si nici nu ma opresc,nici nu ma trage nimeni pe o margine, nici nu ajung dracului odata jos. Macar atat. Sa ajung jos si sa pot sa-mi gasesc drumul inapoi. Sa o iau de la capat cumva si sa gasesc scara aia care mi-e deschisa si sa ma apuc sa urc. Vreau sa ajung la un final. Ma ucide asteptarea asta fara niciun final si presiunea de a lua niste decizii care o sa-mi schimbe viata sub anumite aspecte Acum. N-am chef si nici energia necesara...si nici sustinerea necesara. Nu stiu de ce simt ca ceva ma tine in loc. Viata mea nu evolua deloc cand eram acasa si totusi simteam ca se misca cumva in sus. Realizez ca in ultimele luni mi-am dat seama cum e sa fii cu adevarat si fundamental nefericit. Si, doamne, cat incerc sa schimb asta si nu pot si nici n-am curajul sa fac o schimbare atat de mare in viata mea. Nu tine de ceva nou exterior, ci de ceva nou interior. Vreau liniste. Vreau liniste atat de mult ca-mi vine sa urlu. Si simt ca nu e nimeni cu mine. Nu am pe cine sa apuc de o mana si sa-i spun:"Nu mi-e bine, nu intelegi?! Mi-e frica si am nevoie de tine!" Nu am. Nu ma intelege. Si, in definitiv, daca tot ma simt atat de singura mai bine as fi singura si cred ca as suferi ma putin. Dar mi-e frica sa fac asta...mi-e frica de mai rau. Ma tin de lucruri de nimic. Si pentru orice miscare as face, nimeni n-o sa inteleaga de ce. Nici eu nu pot sa explic, dar e rau. Sunt nefericita si nu pot sa ma misc de aici. Si cui sa-i spun?! Si cui sa-i spun fara sa dau mai departe toata nefericirea asta?! m-am saturat sa plang. inainte avea un efect. acum nimic.