Poate

Incet, incet din noi raman doar umbre. Se scurge incet viata din mine. Chiar daca nu la propriu. Simt cum mi se scurg visele si dorintele. Nu mai iubesc la fel. Nu mai am cu ce. Am cazut in azi, ieri si maine. Am alunecat in liniste, in oboseala, in rutina. Si totusi nu ma plang de rutina. Rutina e buna cand faci ceva cu placere. Pun accentul pe "ceva".

Simt o durere in degete. O durere surda. Mi s-a scurs tristetea in varful degetelor. Suna adanc. Nu e. E doar in varful degetelor. A fost adanc tot negrul ala odata, adanc in mine s-a inradacinat incet si prin dragostea oamenilor din jurul meu. M-am uitat pe mine si m-am gandit numai la ei si l-am lasat sa-mi cutreiere sufletul. Si acum nu ma mai doare. M-am obisnuit. Mai simt uneori, ca acum, tristetea in varful degetelor.

Am lasat ideea de "viata" a altora sa ma inghita. Ce dracului s-a intamplat cu mine? Cand dracului m-am degradat atat de mult?Sufleteste... In momentele in care mai cunosc un om cu un mic licurici de ceva frumos in el imi aduc aminte de mine si-mi vine sa plang. Si ma leg de el scurt asa ca sa nu plang. Dar in final sunt singura. Sufleteste am ramas singura de mult. Sunt pe partea cealalta a haului astuia fata de oamenii cu care cred ca m-as intelege si m-ar intelege.

Toate lucrurile astea nu le pot explica. Am doar o mare frustare care nu pleaca nicaieri. Astept ceva care sa ma loveasca tare de tot. Ca o unde de "ceva" sa ma aduca la ce eram. Un copil visator si care traia din metafore. Nu mai sunt copil, dar sunt sensibila la metafore. E ca un deja-vu de fiecare data cand citesc sau aud una. Mai simt un fior in mine.

Imi aduc aminte ca vroiam sa scriu o carte.

Poate...Candva o sa-mi corectez lucrarea finala a unei povesti traita cu adevarat de mine in care cineva de pe partea cealalta a haului sa se regaseasca si sa ma caute. O sa fie Olimpul meu.

Cat mai e lumina in mine o sa lupt sa o pastrez. Nu vreau sa ramana o umbra din mine...

Nu. Nu vreau.