Ma gandesc in ce stare am ajuns sa fiu daca scriu pe un blog pe care am scris candva si ma ajuta, in sa nu l-am mai vizitat de mai mult de 6 luni.
Astept sa ma lovesc de ceva. Sunt intr-o cadere libera si nici nu ma opresc,nici nu ma trage nimeni pe o margine, nici nu ajung dracului odata jos. Macar atat. Sa ajung jos si sa pot sa-mi gasesc drumul inapoi. Sa o iau de la capat cumva si sa gasesc scara aia care mi-e deschisa si sa ma apuc sa urc. Vreau sa ajung la un final. Ma ucide asteptarea asta fara niciun final si presiunea de a lua niste decizii care o sa-mi schimbe viata sub anumite aspecte Acum. N-am chef si nici energia necesara...si nici sustinerea necesara. Nu stiu de ce simt ca ceva ma tine in loc. Viata mea nu evolua deloc cand eram acasa si totusi simteam ca se misca cumva in sus. Realizez ca in ultimele luni mi-am dat seama cum e sa fii cu adevarat si fundamental nefericit. Si, doamne, cat incerc sa schimb asta si nu pot si nici n-am curajul sa fac o schimbare atat de mare in viata mea. Nu tine de ceva nou exterior, ci de ceva nou interior. Vreau liniste. Vreau liniste atat de mult ca-mi vine sa urlu. Si simt ca nu e nimeni cu mine. Nu am pe cine sa apuc de o mana si sa-i spun:"Nu mi-e bine, nu intelegi?! Mi-e frica si am nevoie de tine!" Nu am. Nu ma intelege. Si, in definitiv, daca tot ma simt atat de singura mai bine as fi singura si cred ca as suferi ma putin. Dar mi-e frica sa fac asta...mi-e frica de mai rau. Ma tin de lucruri de nimic. Si pentru orice miscare as face, nimeni n-o sa inteleaga de ce. Nici eu nu pot sa explic, dar e rau. Sunt nefericita si nu pot sa ma misc de aici. Si cui sa-i spun?! Si cui sa-i spun fara sa dau mai departe toata nefericirea asta?! m-am saturat sa plang. inainte avea un efect. acum nimic.