re-run

am ajuns la concluzia ca fiecare om are o persoana a lui. sau cel putin are nevoie. persoana care iti e alaturi cand nu-ti dai seama, mereu, in care ai mai multa incredere decat in tine, pe care poti sa o suni atunci cand ti se intampla ceva sau cand nu poti sa dormi. o persoana de care uiti uneori pentru ca e umbra ta. si poate pentru ca si tu esti umbra ei. cineva care sa te inteleaga intotdeauna si sa te sustina oricat de idioate ar parea ideile tale. sa stie cum si cand sa vorbeasca cu tine. sa-ti stie toate punctele slabe si cand sa te ajute. si poate si inconstient oricine are nevoie de persoana lui. de exemplu mama mi-a dat de multe ori de inteles ca sunt acea persoana a ei. initial m-am gandit ca e normal ca o realtie foarte stransa mama-fiica sa existe. dar cand confesiunile mele sar limitele ei si ale ei pe ale mele inteleg ca e mai mult decat atat. si pana la urma sunt mandra de lucrul asta si ca l-am inteles intr-un final. si asta nu e reciproc. nu e nevoie. si eu am persoana mea. si pana nu m-am gandit la asta nu am realizat cine e. acum stiu. si am incredere.